di Pierluigi Camboa
Te penzu,
‘Ntru sulenziu de l’arba,
Urnatu du fiscareddru
Prescjiatu di ciddruzzi.Te penzu,
‘Ntru riposu da notte,
Ruttu di passi tardii
Su ‘nu tappetu d’achi de pini.Te penzu
Quannu chiove a celi ‘perti
E ‘ncarizza l’erva scunzulata,
Ca torna cu rrispira,
Puru ci te parìa tutta siccata.Te penzu
Quannu ‘u sule batte an capu,
O ‘a tramontana fisca
Cu’ ‘na viulenza bestiale.
Te penzu
‘U state,
L’autunnu,
‘U Jernu e ‘a primavera.Te penzu
A mmane a menzu a gente
O quannu stau sulu sulu,
‘Ntra ‘nu tramontu d’oru.Te penzu
A ogne vanna,
Mumentu,
Situvazione.Te penzu
Quannu stai de costi a mie,
O quannu stai luntana,
Senza nuddra ‘ccezione.Te penzu
Ci chiudu l’occhi
E viscjiu a menzu mmare
‘Nu ‘mmensu arcubalenu,
Scisu du Paradisu.Te penzu
Sempre e agnascjiu,
Anciulu beddru e duce,
Ca me rricalasti
‘A gioia de ‘nu surrisu,
‘Nu certu giurnu, bidinittu e santu,
Abbasciu ‘u molu de Utràntu.