di Lele Mastroleo

‘nfilu fiette te pinsieri
alla pennula te lu sciroccu,
mentre scuricie nnu sabbitu
te ‘nzalicu e nuli scure,
ggiru l’abbitu allu giurnu
e chiudu a chiae puru l’occhi.
E me ‘nfacciu alla loggia
comu vagnone ‘mbrazze ‘a mamma,
e sentu ‘rrivare nu rusciu luntanu,
ddhu rumore te ‘ranu stumpatu,
de site te subbra li rami cadute,
poi na dulore a rrasu le scinucchie.
E nnu capiscu percene
ma mme ricorda Leuca,
e nnu capiscu percene
ma mme subbuja l’anima…